Un forum dedicat plăcerii de a scrie.
 
AcasaPortalFAQInregistrareConectare

Distribuiţi | 
 

 Rise or Fall

In jos 
AutorMesaj
Von
Founder
Founder
avatar


MesajSubiect: Rise or Fall   Lun 19 Aug 2013 - 2:44

I.


        Acest oraș este al meu. Asta îmi spun mereu.
       În fiecare seară vin aici, pe acoperiș, și-mi privesc -ținutul-. Într-adevăr, nu sunt o prințesa, nici cineva oarecare. Eu sunt omul din umbră. Știu tot ce se întâmplă în acest oraș. Îmi vine mereu să zâmbesc în timp ce privesc orașul. Habar n-au ei ce se întâmplă aici și de ce. Practic, sunt orașul în sine.
       Ah, este noiembrie…Uitasem cât de mult ador serile de noiembrie în Tokyo. Deși sunt rusoaică, m-am integrat destul de bine în comunitate, chiar dacă nu pare. Aici mă refer, desigur, la comunitatea rusă, care te face să te simți ca acasă.
       Este totuși destul de târziu şi este mult prea liniște. Îi întorc spatele turnului Tokyo și cobor la parterul clădirii, la barul lui Demetri sau ‘șeful’,  pentru apropiați.
       Un bar oarecare: micuț, plin de oameni din diferite categorii sociale, unde rusa răsună în fundal. Aici erai acasă. Deși este un loc cam ciudat, ca să nu spun promiscuu, pentru oricine. Aici au loc toate lucrurile importante din Tokyo. Se plănuiesc jafuri, furturi de informații, crime și alte cele. Unii îi spun  ‘gaura neagră’. Totuși, astea sunt doar niște zvonuri. Cine frecventează barul știe că aici este ‘centrul’ orașului. Aici, subiectul principal este politica. Demetri a format  grupare, în care mă aflu și eu, care încearcă să îi oprească pe cei corupți prin metode mai mult sau mai puțin legale. În general, avem intenții bune. Vrem să le arătăm oamenilor ce se întâmplă, de fapt, în orașul acesta.
Prietenul meu cel mai bun, Aleksei, este și el membru. Este un hacker mult mai bun decât mine însă lucrăm la același nivel. Astăzi se afla, ca de obicei, la bar, fumând tacticos dintr-o țigară și bându-și paharul de whisky. Deși avem aceeași vârstă, eu nu pot să fac așa ceva. Suntem minori, așa este, dar comportamentul lui nu este de condamnat, având în vedere evenimentele din viaţa lui.
 
       Desigur, nu lipsea veșnică glumă a lui Demetri:
        - Katia, ceva de băut?€™
        - Nu, mulțumesc. Poate peste doi ani…€™
        - Asta este fata mea!™
 
       Mereu mă verifică. Desigur, s-a atașat mult de mine și de Aleksei, și nu vrea să ajung în situaţia lui.  E destul de mult prea mult pentru un copil de șaisprezece ani să bea şi să fumeze zilnic în cantităţi uriaşe. Nu vrea să îmi înec amarul cu aşa ceva. Poveştile noastre sunt similare. Părinții lui au fost împușcați când el avea șase ani, de atunci, el locuind singur; bunicii lui nici nu vor să audă de el. Bunicii lui nu l-au dorit iar părinții erau singurii oameni pe care îi iubea şi care îl iubeau.
        Spre deosebrie de Aleksei, tatăl meu a fost omorât într-un accident de mașină. Era programator de calculatoare și se întorcea foarte târziu acasă. Asta s-a întâmplat când eu aveam doisprezece ani. De atunci, mama a intrat în depresie. Nu mai mânca deloc. Deși încercam să o forțez să mănânce, nu putea. Încercam să o ajut cât puteam eu. La un moment dat, am convins-o să se ducă la spital. Atunci, doctorii au spus că mama prezenta ulceraţii în zona stomacului. A fost devastator pentru noi. Bunicii au putut să ne ajute cu bani și am ținut-o pe mama în spital. Cum știam că ei nu reprezintă o sursă infinită de bani, mi-am găsit un loc de muncă la treisprezece ani. Lucram la un supermarket: aranjam produsele în raft sau mai făceam curățenie.
       Într-o zi, când aranjam niște produse în raft, îl întâlnesc pe domnul Demetri. Acesta se holba la cărțile mele de informatică. Cum tata era progamator, am vrut să-I calc pe urme. Învățam în fiecare zi. Și nu erau niște cărți pentru oricine; erau manuale pentru studenți respective, cărţile tatei. M-a întrebat dacă eu chiar înțelegeam ce citesc. Desigur, răspunsul meu a fost afrimativ. Atunci, Demetri mi-a oferit un loc de muncă: un loc în echipa lui ca hacker.
       Așa, viața mea s-a schimbat. Ce-i drept, nu mai treceam pe la școală: aveam multă treabă, multe programe de făcut, multe informații de cules şi de distribuit. Câștigam bine, chiar foarte bine. Asta era tot ce mă interesa: să câștig bani pentru mama. Totuși, până acum nu am strâns destul pentru a o opera. De curând, am aflat că Demetri are o misiune specială pentru mine, și una chiar bănoasă. Desigur, este foarte riscant și este foarte mult de muncă. Nu mi-a păsat. Am acceptat pe loc, fără să știu despre ce era  vorba.
       Mă întreb, oare ce era așa de important? Ce trebuie să fac pentru 500000 de yeni?


Ultima editare efectuata de catre untrustyou in Joi 14 Aug 2014 - 6:55, editata de 3 ori
Sus In jos
Von
Founder
Founder
avatar


MesajSubiect: Re: Rise or Fall   Lun 19 Aug 2013 - 10:34

II.

        Demetri m-a chemat în 'camera de conferință': o cămăruţă în spatele barului unde primeam misuinile și detaliile. Aleksei îi spune -camera de tortură- din cauză că au avut loc și niște evenimente mai sângeroase pe acolo.
        Acesta îmi înmânează un memory stick și un dosar.

        - Watanabe Masanori. Membru Yakuza. Acuzat în 2005 de omor calificat și spălare de bani.
        - Și ce a făcut mai exact? A luat 1000 de yeni de la o oarecare victimă și acum vrea să nu ne mai jucăm cu el?

        A urmat, desigur, privirea lui ucigătoare. Făceam des glume, dar când vine vorba de o misiune, trebuie să fim mereu serioși, spune el, oricât de amuzantă ar fi. ‚Banu-i ban iar clientul are întotdeauna dreptate’ spunea el mereu când nu ne convenea ceva. Asta era ceva ce nu mi-a plăcut la Demetri. Niciodată nu a spus NU banilor. Şi-ar da și viața, și-ar privi familia în chinuri pentru bani, ceea ce a și făcut.

        -Din moment ce este căutat de poliție, acesta se ascunde. Misiunea TA este să dai de el și să-l ucizi.

        Ochii mi s-au făcut mari. Asta era prea de tot. Să ucid un om? Mă rog, este un criminal, dar totuşi...Asta nu e treaba mea. Imediat îl refuz. Nici prin cap nu-mi trece să mă implic în așa ceva.

        - Ai spus că o accepți, parcă... Sunt eu bătrân, dar încă aud bine. Uite, știu că mama te e în spital... Are nevoie de operație, nu? Ai nevoie de banii ăia, nu?

        Privesc în jos. Am făcut toate astea pentru mama. Cu banii din misiunea asta aș putea să plătesc operația mamei și să o fac să se întoarcă acasă. Care sunt, de fapt, prioritățile mele? Mama sau legea? Legea am încălcat-o de atâtea ori... Însă, să omor un om? Şi așa este un vierme de om, lumea ar fi puțin mai bună fără el. Presupun că nu am nimic de pierdut. Banii vor ajunge la mama, ea va fi sănătoasă și va trăi bine, chiar dacă asta presupune ca eu să risc să fiu omorâtă.
        Dau din cap afirmativ cu o oarecare abținere.

        - Ești o fată bună, Katia. Într-o zi o să fii împreună cu mama ta, acasă.

        Îmi ridic privirea spre Demetri. Acum nu mai puteam să dau înapoi. Trebuia să fac rost de bani cu orice preț. Acesta zâmbește ușor:

        - Pentru siguranța ta, ar trebui să te întorci la școală. Nu trebuie să umbli pe străzi zi și noaptea, cum faci de obicei. Este prea periculos. Membrii Yakuza pot fi oriunde. Fii foarte vigilentă și poartă întotdeauna asta cu tine.

        Acesta îmi înmânează un pistol. Era prima dată când văd o armă pe viu. Am ezitat să o ating, însă am făcut-o. Părea a fi un Desert Eagle, mult prea puternic pentru o fată de 16 ani. O dată ce trag, mă voi duce doi metrii în spate. Oricum nu intenționam să-l folosesc, tot cuțitul meu rămâne de încredere. M-a salvat de atâtea ori și tot de atâtea ori m-a băgat în belele.
        Înainte de a ieși din cameră, acest se întoarce spre mine și-mi spune:

        - Aleksei nu trebuie să afle despre această misiune.

        Oare de ce? Nu are nici o legătură cu el. Și chiar dacă i-aș fi spus, nu aș fi vrut să-l implic. Este cel mai bun prieten al meu, nu aș vrea să pierd singura persoană cu care pot să fiu cinstită. Mama nici măcar nu știe că am părăsit școala doar ca să învăț să programez, să sparg conturi bancare şi să preiau informații secrete. Dacă ar afla, ar fi foarte dezamăgită.
        Revin. De ce a insistat Demetri ca Aleksei să nu afle despre această misiune? Este cam ciudat. De obicei, nu mi-a interzis să vorbesc despre misiunile mele cu Aleksei. Trebuie să fac niște cercetări. Cine este acest client și ce treabă are cu acest Watanabe Masanori?



Ultima editare efectuata de catre untrustyou in Joi 14 Aug 2014 - 7:58, editata de 1 ori
Sus In jos
Von
Founder
Founder
avatar


MesajSubiect: Re: Rise or Fall   Lun 19 Aug 2013 - 10:38

III.





        Era seara, mult prea tarziu. 23:52 sa fiu mai precisa. Ce zi este astazi ? Marti. Trebuie sa merg la scoala. Ma mai uit la ceas inca o data. Nu am timpul necesar si nici chef sa incep misiunea acum. Orele de vizita la spital s-au incheiat de mult. Presupun ca ar trebui sa merg acasa. Opresc un taxi.

        ‘Destinatia ?’
        ‘Ikebukuro. Langa « Metropolitan ».’

        Da, casa dulce casa. Noptile sunt superbe in Ikebukuro, mai ales unde locuiesc eu. Cum intru pe usa, in micutul nostru apartament, deschid laptop-ul. Ma conectez rapid la baza de date a politiei. Caut : ‘Watanabe Masanori’. Eram putn mirata ; nu facuse el cine stie ce : a spart o banca, si-a batut joc de vreo doi politicieni, carora le-a luat bani, a ucis niste ‘dame de companie’. Nu e tocmai profilul ‘membrului Yakuza’ la care ma asteptam. Totusi, nu am aflat ce conexiune exista intre ‘client’ si Masanori. Dar, care este numele clientului ? Ma reped in intuneric sa caut dosarul. Cand esti hacker, nu iti faci treaba asa, ‘pe fata’. Mereu esti in pericol, chiar si pe lumina. Eh, suna idiot.

        Trag jaluzelele si aprind lampa. Rasfoiesc incet dosarul si vad scris cu majuscule ‘TANAKA HITOSHI’. Deci, el este omul meu. Caut, de asemenea, numele lui in baza de date a politiei. Surpriza mea, l-am gasit foarte repede : avea un cazier destul de lung. Ceea ce imi atrage atentia este faptul ca acesta a ucis trei persoane in anul 2002, in Shinjuku. Shinjuku, 2002…De ce mi se pare asa de cunoscut ? Bine, stiu ca barul lui Demetri se afla in Shinjuku. Mai stiu ca m-am alaturat lui Demetri in 2010, deci sigur nu este legat de Demetri. Mai citesc inca o data :
‘Data : 2002. Sectorul Shinjuku. Cele trei victime au fost gasite impuscate mortal in torace. Complici necunoscuti.’

        Trei victime. Ma intreb, sa fie oare…Dar au fost doar doua victime atunci. Ar fi mai bine sa notez. Niciodata nu se stie. De asemenea, domnule Tanaka, ceva imi spune ca ne vom vedea curand. Mai verific inca o data dosarul. Bla, bla, cateva date despre Masanori, bla, bla…Nimic, insa, despre Tanaka.

        Verific ceasul : 01 :23. Ar trebui sa ma culc. Maine, practic, e prima mea zi de scoala. De cand lucrez pentru Demetri nu am frecventat scoala. Mai ales de cand mama este in spital. Nimeni nu ma cunoaste. Ma duc doar ca sa dau examenele, care, spre mirarea celorlalti, le trec nu nota maxima. Pana la urma, atat munca la calculator necesita si anumite cunostinte de matematica, engleza, chiar si japoneza, daca este sa ne gandim mai bine.

        Ah, patul. De cand nu am mai dormit in patul meu. Este atat de pufos incat adorm instantaneu. Cred ca nu am mai dormit ca o ‘liceana normala’ de cateva luni, daca nu, ani. Doi ani, mai precis. Viata asta de partea umbrita a justitiei este atat de nebuna si obositoare. De fapt, nici nu o pot numi justitie. Mai ales, nu ma pot numi practicant al justitiei. Eu trebuie sa ucid un membru Yakuza, la comanda altui criminal. Ma aflu in situatia cand nu am dreptul sa judec pe nimeni.

        Ei, bine, a sosit dimineata de miercuri. Prima zi de scoala pentru anumiti elevi. Uniforma mea, ah. Neatinsa inca din al doilea trimestru. Cum in aceasta perioada incep examinarile, toti vor fi cu gandul la invatat. Mai bine pentru mine. Ma indrept spre baie unde fac un dus fierbinte. Mai apoi, imi pregatesc o cana de cafea neagra. Nu este tocmai sanatos pentru un adolescent sa bea cafea. Fac asta din obisnuinta. Totusi, mai bine cafea decat alcool. Imi iau un caiet si pornesc spre scoala. Chestia amuzanta este ca nu imi amintesc drumul spre scoala. Pai, va trebui sa-i dau si de aceasta data de cap.

***

        Cu greu, ajung la scoala. Atatea fete necunoscute, parca as fi intr-un alt oras. Intreb cativa elevi unde se afla clasa celor din anul 2, respectiv, cei de la B. Privirile confuze erau inevitabile. La fel ca si intrebarile ‘Esti o eleva noua ? Te-ai transferat din Rusia ?’.

        Dupa ce ajung in clasa, ma asez la o banca libera din spate. Aia trebuia sa fie banca mea. Prafuita, de sigur. Sa nu mai spun ca nouasprezece perechi se atintesc asupra mea. Si apar susotelile si barfele : ‘Aia nu este rusoaica ? Katia, sau ceva de genul. Se pare ca va sta langa Watanabe-san’.
        Watanabe-san ? Unde am mai auzit numele acesta ? Sa fie oare vreo ruda a urmatoarei mele ‘victime’? Ascult in continuare la discutia a doua colege :

        ‘Tatal lui Watanabe-san nu este din Yakuza ?’
        ‘Shhh, subiectul acesta este tabu!’

        Pai, nici la scoala nu sunt in siguranta. Daca este fata lui Masanori, m-am ars. Sau poate, ma aflu mai aproape de ‘omul meu’ decat as crede. Nu trec doua secunde ca profesorul intra in clasa. Toti elevii saluta politicos iar acesta urma sa faca prezenta :

        ‘X, Y prezenti, Kozlov absent…’
        ‘Domnule profesor, Kozlov-san este prezenta’ striga un elev din dreapta mea.
Acesta cu o expresie mirata pe fata, continua sa faca prezenta.
        ‘Z, T prezenti, Watanabe ?’
        ‘Absent’
        ‘Hmmm, poate cineva sa-i duca temele domnisoarei Watanabe ?’

        Brusc, imi vine o idee.

        ‘Ma ofer eu’ spun eu in timp ce ma ridic din banca. In acel moment eram centrul atentiei. Cred si eu ca parea ciudat. Mai degraba, era un gest de ipocrizie. Eleva care nu a fost la scoala pana in acest moment sa se ofere sa-i duca lectiile unei eleve absente pentru o zi.
        ‘Ah, bine, domnisoara Kozlov. Presupun ca nu stiti adresa domnisoarei Watanabe. La sfarsitul orei, va duceti la administratie si duceti acest bilet prin care aveti permisiunea profesorului sa cereti aceasta informatie.’

        Jackpot.
Sus In jos
Von
Founder
Founder
avatar


MesajSubiect: Re: Rise or Fall   Lun 19 Aug 2013 - 10:42

IV.




        Cum s-a terminat ora, am si plecat spre administratie. Acolo, un professor mi-a dat un bilet cu adresa. Watanabe locuieste in Shinjuku. E destul de mult de mers de la scoala pana acolo. Insa nu este un obstacol prea mare.

        La sfarsitul programului, mi-am pregatit ghiozdanul si am plecat. Cand ajung in curtea scolii, simt cum cineva ma trage de maneca. Ma intorc incet si observ o fata scunda, cu doua codite, care purta ochelari. La prima vedere, parea de 12-13 ani. Ma intrebam ce ar cauta un copil de 13 ani intr-un liceu. Se pare ca fata respectiva e in clasa cu mine.

        ‘Te cunosc ?’
        ‘Ahhhh, Kozlov-san…Uhm, sunt Kurosawa A-Akemi’ mi-a raspuns aceasta, parand foarte speriata. ‘Suntem in aceeasi clasa…Ma intrebam daca as putea sa vin cu tine la Katsumi?’
        ‘Katsumi? Cine este Katsumi?’
        ‘Watanabe-san. Katsumi Watanabe-san. Stii, este prietena mea si, si, as vrea sa o vad! Pot sa vin cu tine?’
        ‘Da, de ce nu…’

        Apoi, mi-am dat seama ce am facut. Eu ma duc acolo defapt sa-l ucid pe Masanori. Nu am nevoie de martori. In plus, ma duc in casa unui criminal. Sa aduc o fetita cu mine…Ca si cum i-as da un miel unui lup. Poate ca am noroc si o sa plece. Sau, si mai bine, poate Katsumi nu este acasa, desi este bolnava, ceea ce ar parea cam ciudat. Of, de ce nu gandesc inainte sa vorbesc ? Si brusc, mi-am adus aminte ca nu am pistolul la mine. Imi pipai putin buzunarul si observ ca nu am nici cutitul la mine. Se pare ca ma noi duce doar sa investighez.

        Era ora 16:58 cand am plecat din curtea scolii. Mai era putin pana se intuneca. Atmosfera era placuta. Nu era nici foarte frig. Sa merg aproximativ 8 kilometri pe jos nu m-ar fi deranjat. Ce pot sa spun, drumul pana in Shinjuku a fost plicitsitor. Aceasta Akemi nu se oprea din vorbit. Ba vorbea despre nu-stiu-ce trupa de pop, ba vorbea despre scoala. Orice ar fi spus, o aprobam usor din cap. La un moment dat, a pus acea intrebare :
        ‘Kozlov-san, de ce ai lipsit asa de mult de la scoala ?’
        Cand am auzit, gandul imediat mi s-a dus la chipul mamei. Cand eram mica, era foarte fericita. Mereu zambea. La fel si tata. Cand ma gandesc la cele clipe, intotdeauna incep sa zambesc si eu. Singurele lucruri pe care nu am vrut sa le uit. Sper sa vad acel zambet dulce al mamei din nou. Dar, acum este in spital. Iar eu sunt in drum spre persoana care trebuie sa o ucid. Nu i-am raspuns fetei. Aceasta s-a intristat. Probabil a inteles de ce nu am raspuns…

        ‘I-Imi pare rau ca am intrebat…’

        Este dulce. Dar enervanta, ce pot sa spun.
        La un moment dat, aceasta ma opreste si imi arata cu degetul un bloc ajuns in paragina. Acolo locuia Watanabe. Te-ai gandi ca un criminal ca el ar fi locuit intr-o vila, intr-un apartament de lux, in afara zonei Tokyo, poate chiar in afara tarii. Insa, intr-un apartament vechi ? Serios ? In mijlocul orasului ? Ma mir cum de nu a fost gasit pana acum de catre politie.
A trebuit sa urcam cateva etaje pana cand am ajuns in fata unei usi de lemn, verde, patata iar vopseaua i se lua foarte usor. Akemi a sunat la usa. Se aud niste pasi greoi. Parea ca cineva de apropie. Inima imi batea din ce in ce mai tare. Mainile imi tremurau. Speram sa nu fie nimeni acasa.
Usa se deschise cu un scartait. In fata noastra, acum, se afla un barbat foarte inalt si implinit, cu un chip batrancios : avea ochii mici iar fruntea plina de riduri. Si-a atintit privirea asupra mea. Eram inspaimantata.

        ‘Cine sunteti voi si ce vreti ?’ se auzi vocea lui groasa, putin ragusita.
        ‘Buna seara. Am venit sa-i aducem temele lui Katsumi’ am spus eu, incercand sa ma calmez. Nu puteam sa-l privesc in ochi, imi era mult prea frica.
        ‘Katsumi nu este acasa acum. Intrati si lasati-i tema sau ce o fi…’

        Casa lui Watanabe nu era cine stie ce frumusete. Peretii galbeni, mobila de lemn deschis la culoare. Acesta ne-a aratat o usa roz. Acolo era camera lui Katsumi. Am apasat pe clanta si m-am speriat. Intrasem intr-un univers roz. Peretii, desigur, roz, erau acoperiti cu postere cu trupe de baieti si alte cele. Sa nu mai spun ca patul ei era plin cu jucarii de plus. Sigur locuieste o fata de liceu aici ? Las caietele pe biroul ei, destul de neingrijit si plec. Lui Masanori cred ca putin ii pasa.Acesta vorbea la telefon. Auzisem cateva franturi din conversatia lor. Acesta aflase ca este urmarit si ca ar trebui sa-si paraseasca locuinta, insa acesta nu poate pentru ca trebuie sa o astepte pe Katsumi sa se intoarca. Perfect pentru mine.

        Parasim blocul iar eu si Akemi o luam in directii diferite. Acum, sa ne gandim la misiunea noastra. Mai intai trebuie sa merg acasa, sa ma pregatesc. Am un Desert Eagle. Se aude destul de tare. Ar trebui sa fac rost de un silencer. Deci, trebuie sa-l sun pe Demetri. El cunoaste niste oameni care se ocupa cu arme.

        Imi pregatesc arsenalul si plec spre tinta. Era ora 23:27. Lampile de pe strada si cateva fereste mai emanau lumina. Sa ne facem un plan. Nu pot sa intru pe usa din fata deoarece face prea mult zgomot. Cu speranta ca el este in sufragerie si Katsumi la fel, as putea sa intru prin fereastra camerei ei. Insa, ei stau la etajul sapte. Atunci, imi vine o idee. Langa acel bloc se afla alt bloc de apartamente iar holul de la etajul sapte are o fereastra mai apropiata de apartamentul lui Watanabe. Sa zicem ca o sa ies pe acea fereastra. Apoi, in dreapta se afla o bara care face legatura intre cele doua blocuri. Voi trece pe bara aceea spre bloc apoi ma voi prinde de burlanul de langa fereastra lui Kasumi si voi intra. Pretty legit. Sunt sanse mari sa cad, dar pot sa risc.

        Ajunsa la etajul sapte, pe hol, deschid usor fereastra si ma urc pe pervaz. Privesc in jos si simt cum incep sa ametesc. Imi era frica. Stiam ca nu era o idee buna pentru ca era mult prea riscant. Trebuia sa o fac. Imi iau inima in dinti, inchid ochii si sar spre bara. Spre norocul meu, m-am prins de bara. Era putin alunecoasa insa m-am miscat repede si am ajuns la blocul celalat. M-am catarat pe burlan si am deschis fereastra camerei. Era foarte intuneric. M-am uitat in jur. Nu era nimeni. Brusc, cineva deschide usa.

        ‘Cine esti ?’ spuse Katsumi, presupun, speriata.
        Ei, nu am anticipat asta.
        ‘Uhhhhhm, sunt Akane Oshima si am venit dupa caiete’
        ‘Care caiete mai exact? Si cum ai intrat aici?’
        ‘Uhm, pai, astazi nu ai venit la scoala si am fost trimisa sa iti aduc lectiile. Tatal tau m-a lasat sa intru ca sa iau caietele’
        ‘Mda, poti sa le iei’
        ‘Bun, am sa plec acum…’

        Phew. Am scapat. Se vede ca nu e cea mai inteligenta persoana. Katsumi era blonda si se machia foarte strident, evident, cu roz fuchsia. Ce mai intalnire. De ar stii fata asta de ce ma aflu aici. Inchid incet usa camerei ei si il zaresc pe Masanori stand pe canapea, uitanu-se la televizor. Era momentul oportun. Ma strecor incet in spatele lui pastrand o distanta de aproximativ 6 metri. Scot pistolul si tintesc spre capul lui. Inima incepu sa imi bata foarte repede. Incepeam sa respir foarte greu. Trebuie sa-l impusc. Trebuie sa o fac, chiard aca nu vreau. Pentru bani, pentru mama…Nu mai am mult timp pana o sa iasa Katsumi din camera. Inspir adanc, inchid ochii si apas pe tragaci. Acesta cade pe podea, lasand o balta de sange pe covor.
Am inceput sa ma panichez. Respiram foarte greu. Tensiunea crestea. Ce am facut ? Am inceput sa plang. Niciodata nu am crezut ca voi face asta. Era ceva de neconceput pentru mine. Si, uite-ma. Am luat arma si am fugit cat am putut de repede, fara sa ma uit inapoi. Nu mai era mult timp pana ce Katsumi o sa il vada mort pe podea, eu fiind singura persoana suspecta.

        Am alergat si am alergat pana am ajuns la barul lui Demetri. Acolo, i-am spus ca am indeplinit misiunea iar acesta mi-a dat o servieta destul de grea. Ma duc in spate, in acea camera mica, si o deschid: 5 000 000 de yeni. Atunci, m-am simtit usurata. Am inceput sa rad ca o nebuna. Banii pentru care am riscat asa de mult erau in mainile mele. Banii de care aveam nevoie pentru a fi fericita alaturi de mama. Ma intorc la bar, ma asez pe scaun si comand o sticla mica de vodka. Prin cate am trecut, ar trebui sa sarbatoresc ca acasa.

        Ar trebui sa ma duc la mama, chiard aca orele de vizita s-au terminat de mult. Era ora 00:46. Chiar cand ma gandeam la ea, simt telefonul cum imi vibreaza in buzunarul hanoracului. Era ea. Eram extrem de fericita incat incepusem sa plang. Totul avea sa fie bine de acum.

        ‘Mama ! Mama, am facut rost de bani ! Mama, poti sa vii acasa acum ! O sa fim fericite, o sa fii sanatoasa, ai sa vezi, cum ti-am promis…’
        ‘Domnisoara Kozlov ?’
        Inima mi se oprise in loc. Nu era vocea mamei. Era o voce de barbat.
        ‘Da, da, eu sunt…Cine este la telefon ?’ intreb speriata.
        ‘Sunt Masamune Hisao, doctorul mamei dumneavostra. Imi pare foarte rau pentru pierderea dumneavoastra. Nu am mai avut ce sa facem…’
        ‘Cum ? Ce vrei sa spui ? Ce pierdere ? Ce nu ati mai avut ce sa faceti ?’
        ‘Ne pare nespus de rau pentru pierderea dumneavostra. Mama dumneavostra a murit la ora 00 :30. Puteti sa veniti la spital sa semnati actele. Inca o data de pare nespus de rau…’

        Inchid telefonul si il arunc pe jos, acesta spargandu-se. Tensiunea imi crestea. Eram inspaimantata, sau nervoasa. Nu stiu ce simteam in acel moment. Nu puteam sa ma mai misc. Totul se oprise. Timpul, spatiul, nimic nu mai conta. Eram socata. Am izbucnit in lacrimi imediat si am fugit cu banii. Am alergat acasa. Nu se putea ca asta sa mi se intample. Dupa atatia ani, in care mi-am riscat viata numai ca sa o vad pe mama zambind din nou…Era ireal. Ba nu. Era realitatea. Era acea lovitura puternica a realitatii care te lasa fara suflare.

        Am ajuns acasa si m-am trantit in pat unde am inceput sa urlu de durere. Nu am mai vazut-o de mult. Iar acum, nu am sa o mai vad niciodata. Eram terminata. Am luptat pentru ce pretuiam mai mult si l-am pierdut in acelasi timp, cand credeam ca am sa inving. Nu mai pot sa lupt in continuare. Nu mai este treaba mea de acum. Aveam privirea incetosata. Ma indrept spre birou unde iau acel stick cu informatii. Iau o foaie de hartie si incep sa scriu. Pun totul intr-un plic si ma indrept spre barul lui Demetri. Ma leganam dintr-o parte in alta. Nu mai bausem niodata pana acum iar o sticluta de vodka ma facuse praf. Ii las plicul lui Demetri si ii spun ca este pentru Aleksei.

        ‘Sa nu il deschizi…Este numai pentru Aleksei’

        Fara sa-l mai astept sa spuna ceva, plec. Alerg spre casa, plangand. Nu mai suportam. Nu ma mai suportam. Trebuie sa se sfarseasca totul. Acum. Urc scarile sprijinindu-ma de perete pana ce ajung in fata usii. Stau pe ganduri daca mai are rost sa intru. Ma uit la acea usa. Atatea lucruri s-au intamplat in spatele acelei usi. Iar acum este momentul ca toate sa ramana incuiate pe veci in inautrul acelui mic apartament. Continui sa urc scarile pana ajung pe acoperis.

        Orasul era asa de frumos seara. Turnul Tokyo lumina ca de obicei. Cerul era acoperit de nori si nu puteam zari nicio stea. Un oras asa de frumos. Ma urc pe marginea blocului. Ma intorc cu spatele, inchid ochii si ma las usor pe spate. Vantul devenise dintr-o data foarte rece. Apoi, nu am mai simtit nimic.

        In tot acest timp, am crezut ca acest oras este al meu, ca detineam totul sub control. Am fost o naiva.


        END.
Sus In jos
Skitte
Founder
Founder
avatar


MesajSubiect: Re: Rise or Fall   Lun 19 Aug 2013 - 12:00

Yang a scris:
IV.




        Cum s-a terminat ora, am si plecat spre administratie. Acolo, un professor(profesor) mi-a dat un bilet cu adresa. Watanabe locuieste in Shinjuku. E destul de mult de mers de la scoala pana acolo, însa nu este un obstacol prea mare. (se potriveşte mult mai bine să pui virgulă decât să pui punct şi să începi o nouă propoziţie.)

        La sfarsitul programului, mi-am pregatit ghiozdanul si am plecat. Cand ajung in curtea scolii, simt cum cineva ma trage de maneca. Ma intorc incet si observ o fata scunda, cu doua codite, care purta ochelari. La prima vedere, parea de 12-13 ani (doisprezece-treisprezece, întrucât, într-un text se scriu ciferele cu litere). Ma intrebam ce ar cauta un copil de 13 (treisprezece) ani intr-un liceu. Se pare ca fata respectiva e in clasa cu mine.

        ‘Te cunosc ?’
        ‘Ahhhh, Kozlov-san…Uhm, sunt Kurosawa A-Akemi’ mi-a raspuns aceasta, parand foarte speriata. ‘Suntem in aceeasi clasa…Ma intrebam daca as putea sa vin cu tine la Katsumi?’
        ‘Katsumi? Cine este Katsumi?’
        ‘Watanabe-san. Katsumi Watanabe-san. Stii, este prietena mea si (... )si, as vrea sa o vad! Pot sa vin cu tine?’
        ‘Da, de ce nu…’

- - - Nu înţeleg... tot acest bloc de replici este de fapt dialogul ? NU se folosesc apostrofii din alte limbi pentru a semnala dialogul. Bănuiesc că asta este, din moment ce doar asta am întâlnit şi nici măcăr o linie.

        Apoi, mi-am dat seama ce am facut. Eu ma duc acolo defapt sa-l ucid pe Masanori. Nu am nevoie de martori. In plus, ma duc in casa unui criminal. Sa aduc o fetita cu mine… Ca si cum i-as da un miel unui lup. Poate ca am noroc si o sa plece. Sau, si mai bine, poate Katsumi nu este acasa, desi este bolnava, ceea ce ar parea cam ciudat. Of, de ce nu gandesc inainte sa vorbesc?(pune un singur spaţiu, anume doar după semnul de punctuaţie!)  Si brusc, mi-am adus aminte ca nu am pistolul la mine. Imi pipai putin buzunarul si observ ca nu am nici cutitul la mine. Se pare ca ma noi (voi )duce doar sa investighez.

        Era ora 16:58 ( şaisprezece şi cincizeci şi opt de minute ) cand am plecat din curtea scolii. Mai era putin pana se intuneca. Atmosfera era placuta. Nu era nici foarte frig. Sa merg aproximativ 8 ( opt ) kilometri pe jos nu m-ar fi deranjat. Ce pot sa spun, drumul pana in Shinjuku a fost plicitsitor. Aceasta Akemi nu se oprea din vorbit. Ba vorbea despre nu-stiu-ce ( nu ştiu ce ) trupa de pop, ba vorbea despre scoala. Orice ar fi spus, o aprobam usor din cap. La un moment dat, a pus acea intrebare :
        ‘Kozlov-san, de ce ai lipsit asa de mult de la scoala ?’ ( linie de dialog )
        Cand am auzit, gandul imediat mi s-a dus la chipul mamei. Cand eram mica, era foarte fericita. Mereu zambea. La fel si tata. Cand ma gandesc la cele clipe, intotdeauna incep sa zambesc si eu. Singurele lucruri pe care nu am vrut sa le uit. Sper sa vad acel zambet dulce al mamei din nou. Dar, acum este in spital. Iar eu sunt in drum spre persoana care trebuie sa o ucid. Nu i-am raspuns fetei. Aceasta s-a intristat. Probabil a inteles de ce nu am raspuns… ( linie de dialog unde-s replici!)

        ‘I ( bănuiesc că era o întrerupere emoţională, după care urmau cele trei puncte - ... )Imi pare rau ca am intrebat…’

        Este dulce. Dar enervanta, ce pot sa spun.
        La un moment dat, aceasta ma opreste si imi arata cu degetul un bloc ajuns in paragina. Acolo locuia Watanabe. Te-ai gandi ca un criminal ca el ar fi locuit intr-o vila, intr-un apartament de lux, in afara zonei Tokyo, poate chiar in afara tarii. Insa, intr-un apartament vechi ? Serios ? In mijlocul orasului ? Ma mir cum de nu a fost gasit pana acum de catre politie.
A trebuit sa urcam cateva etaje pana cand am ajuns in fata unei usi de lemn, verde, patata (,) iar vopseaua i se lua foarte usor. Akemi a sunat la usa. Se aud niste pasi greoi. Parea ca cineva de apropie. Inima imi batea din ce in ce mai tare. Mainile imi tremurau. Speram sa nu fie nimeni acasa.
Usa se deschise cu un scartait. In fata noastra, acum, se afla un barbat foarte inalt si implinit, cu un chip batrancios : ( space doar după semnul de punctuaţie )avea ochii mici iar fruntea plina de riduri. Si-a atintit privirea asupra mea. Eram inspaimantata.

        ‘Cine sunteti voi si ce vreti ?’ se auzi vocea lui groasa, putin ragusita.
        ‘Buna seara. Am venit sa-i aducem temele lui Katsumi’ am spus eu, incercand sa ma calmez. Nu puteam sa-l privesc in ochi, imi era mult prea frica.
        ‘Katsumi nu este acasa acum. Intrati si lasati-i tema sau ce o fi…’
( Linii de dialog )
        Casa lui Watanabe nu era cine stie ce frumusete. Peretii galbeni, mobila de lemn deschis la culoare. Acesta ne-a aratat o usa roz. Acolo era camera lui Katsumi. Am apasat pe clanta si m-am speriat. Intrasem intr-un univers roz. Peretii, desigur, roz, erau acoperiti cu postere cu trupe de baieti si alte cele. Sa nu mai spun ca patul ei era plin cu jucarii de plus. Sigur locuieste o fata de liceu aici ? Las caietele pe biroul ei, destul de neingrijit si plec. Lui Masanori cred ca putin ii pasa.Acesta vorbea la telefon. Auzisem cateva franturi din conversatia lor. Acesta aflase ca este urmarit si ca ar trebui sa-si paraseasca locuinta, insa acesta nu poate pentru ca trebuie sa o astepte pe Katsumi sa se intoarca. Perfect pentru mine.

        Parasim blocul iar eu si Akemi o luam in directii diferite. Acum, sa ne gandim la misiunea noastra. Mai intai (,) trebuie sa merg acasa, sa ma pregatesc. Am un Desert Eagle. Se aude destul de tare. Ar trebui sa fac rost de un silencer. Deci, trebuie sa-l sun pe Demetri. El cunoaste niste oameni care se ocupa cu arme.

        Imi pregatesc arsenalul si plec spre tinta. Era ora 23:27 ( douăzeci şi trei şi douăzeci şi şapte de minute ). Lampile de pe strada si cateva fereste mai emanau lumina. Sa ne facem un plan. Nu pot sa intru pe usa din fata deoarece face prea mult zgomot. Cu speranta ca el este in sufragerie si Katsumi la fel, as putea sa intru prin fereastra camerei ei. Insa, ei stau la etajul sapte. Atunci, imi vine o idee. Langa acel bloc se afla alt bloc de apartamente (,) iar holul de la etajul sapte are o fereastra mai apropiata de apartamentul lui Watanabe. Sa zicem ca o sa ies pe acea fereastra. Apoi, in dreapta se afla o bara care face legatura intre cele doua blocuri. Voi trece pe bara aceea spre bloc apoi ma voi prinde de burlanul de langa fereastra lui Kasumi si voi intra. Pretty legit. Sunt sanse mari sa cad, dar pot sa risc.

        Ajunsa la etajul sapte, pe hol, deschid usor fereastra si ma urc pe pervaz. Privesc in jos si simt cum incep sa ametesc. Imi era frica. Stiam ca nu era o idee buna pentru ca era mult prea riscant. Trebuia sa o fac. Imi iau inima in dinti, inchid ochii si sar spre bara. Spre norocul meu, m-am prins de bara. Era putin alunecoasa insa m-am miscat repede si am ajuns la blocul celalat. M-am catarat pe burlan si am deschis fereastra camerei. Era foarte intuneric. M-am uitat in jur. Nu era nimeni. Brusc, cineva deschide usa.

        ‘Cine esti ?’ spuse Katsumi, presupun, speriata.
        Ei, nu am anticipat asta.
        ‘Uhhhhhm, sunt Akane Oshima si am venit dupa caiete’
        ‘Care caiete mai exact? Si cum ai intrat aici?’
        ‘Uhm, pai, astazi nu ai venit la scoala si am fost trimisa sa iti aduc lectiile. Tatal tau m-a lasat sa intru ca sa iau caietele’
        ‘Mda, poti sa le iei’
        ‘Bun, am sa plec acum…’

( Linii de dialog!)

        Phew. Am scapat. Se vede ca nu e cea mai inteligenta persoana. Katsumi era blonda si se machia foarte strident, evident, cu roz fuchsia. Ce mai intalnire. De (,) ar stii fata asta de ce ma aflu aici. Inchid incet usa camerei ei si il zaresc pe Masanori stand pe canapea, uitanu-se la televizor. Era momentul oportun. Ma strecor incet in spatele lui pastrand o distanta de aproximativ 6 metri. Scot pistolul si tintesc spre capul lui. Inima incepu sa imi bata foarte repede. Incepeam sa respir foarte greu. Trebuie sa-l impusc. Trebuie sa o fac, chiard aca nu vreau. Pentru bani, pentru mama…Nu mai am mult timp pana o sa iasa Katsumi din camera. Inspir adanc, inchid ochii si apas pe tragaci. Acesta cade pe podea, lasand o balta de sange pe covor.
Am inceput sa ma panichez. Respiram foarte greu. Tensiunea crestea. Ce am facut ? Am inceput sa plang. Niciodata nu am crezut ca voi face asta. Era ceva de neconceput pentru mine. Si, uite-ma. Am luat arma si am fugit cat am putut de repede, fara sa ma uit inapoi. Nu mai era mult timp pana ce Katsumi o sa il vada mort pe podea, eu fiind singura persoana suspecta.

        Am alergat si am alergat pana am ajuns la barul lui Demetri. Acolo, i-am spus ca am indeplinit misiunea iar acesta mi-a dat o servieta destul de grea. Ma duc in spate, in acea camera mica, si o deschid: 5 000 000 ( cinci milioane ) de yeni. Atunci, m-am simtit usurata. Am inceput sa rad ca o nebuna. Banii pentru care am riscat asa de mult erau in mainile mele. Banii de care aveam nevoie pentru a fi fericita alaturi de mama. Ma intorc la bar, ma asez pe scaun si comand o sticla mica de vodka. Prin cate am trecut, ar trebui sa sarbatoresc ca acasa.

        Ar trebui sa ma duc la mama, chiard aca ( Chiar dacă ) orele de vizita s-au terminat de mult. Era ora 00:46 ( zero / doisprezece şi patruzeci şi şase de minute ). Chiar cand ma gandeam la ea, simt telefonul cum imi vibreaza in buzunarul hanoracului. Era ea. Eram extrem de fericita (,) incat incepusem sa plang. Totul avea sa fie bine de acum.

        ‘Mama ! Mama, am facut rost de bani ! Mama, poti sa vii acasa acum ! O sa fim fericite, o sa fii sanatoasa, ai sa vezi, cum ti-am promis…’
        ‘Domnisoara Kozlov ?’
        Inima mi se oprise in loc. Nu era vocea mamei. Era o voce de barbat.
        ‘Da, da, eu sunt…Cine este la telefon ?’ intreb speriata.
        ‘Sunt Masamune Hisao, doctorul mamei dumneavostra. Imi pare foarte rau pentru pierderea dumneavoastra. Nu am mai avut ce sa facem…’
        ‘Cum ? Ce vrei sa spui ? Ce pierdere ? Ce nu ati mai avut ce sa faceti ?’
        ‘Ne pare nespus de rau pentru pierderea dumneavostra. Mama dumneavostra a murit la ora 00 :30 ( zero / doisprezece şi jumătate ). Puteti sa veniti la spital sa semnati actele. Inca o data de pare nespus de rau…’

        Inchid telefonul si il arunc pe jos, acesta spargandu-se. Tensiunea imi crestea. Eram inspaimantata, sau nervoasa. Nu stiu ce simteam in acel moment. Nu puteam sa ma mai misc. Totul se oprise. Timpul, spatiul, nimic nu mai conta. Eram socata. Am izbucnit in lacrimi imediat si am fugit cu banii. Am alergat acasa. Nu se putea ca asta sa mi se intample. Dupa atatia ani, in care mi-am riscat viata numai ca sa o vad pe mama zambind din nou…Era ireal. Ba nu. Era realitatea. Era acea lovitura puternica a realitatii care te lasa fara suflare.

        Am ajuns acasa si m-am trantit in pat unde am inceput sa urlu de durere. Nu am mai vazut-o de mult. Iar acum, nu am sa o mai vad niciodata. Eram terminata. Am luptat pentru ce pretuiam mai mult si l-am pierdut in acelasi timp, cand credeam ca am sa inving. Nu mai pot sa lupt in continuare. Nu mai este treaba mea de acum. Aveam privirea incetosata. Ma indrept spre birou unde iau acel stick cu informatii. Iau o foaie de hartie si incep sa scriu. Pun totul intr-un plic si ma indrept spre barul lui Demetri. Ma leganam dintr-o parte in alta. Nu mai bausem niodata pana acum (,) iar o sticluta de vodka ma facuse praf. Ii las plicul lui Demetri si ii spun ca este pentru Aleksei.

        ‘Sa nu il deschizi…Este numai pentru Aleksei’

( Linia de dialog )

        Fara sa-l mai astept sa spuna ceva, plec. Alerg spre casa, plangand. Nu mai suportam. Nu ma mai suportam. Trebuie sa se sfarseasca totul. Acum. Urc scarile sprijinindu-ma de perete pana ce ajung in fata usii. Stau pe ganduri daca mai are rost sa intru. Ma uit la acea usa. Atatea lucruri s-au intamplat in spatele acelei usi. Iar acum este momentul ca toate sa ramana incuiate pe veci in inautrul acelui mic apartament. Continui sa urc scarile (,) pana ajung pe acoperis.

        Orasul era asa de frumos seara. Turnul Tokyo lumina ca de obicei. Cerul era acoperit de nori si nu puteam zari nicio stea. Un oras asa de frumos. Ma urc pe marginea blocului. Ma intorc cu spatele, inchid ochii si ma las usor pe spate. Vantul devenise dintr-o data foarte rece. Apoi, nu am mai simtit nimic.

        In tot acest timp, am crezut ca acest oras este al meu, ca detineam totul sub control. Am fost o naiva.


        END.
Idee: Este relativ originală şi îmi place modul în care ai conturat-o. Chiar dacă acest stil nu mă prinde, ai realizat-o bine! Mi-a plăcut faptul că ai ales această temă, de a arăta că banii nu cumpără vieţii şi oricât ai încerca, totul se poate nărui în următoarea secundă.


Titlu: Mhm, se potriveşte şi, deşi eu ador engleza, nu îmi place faptul că e engleză-română.

Descriere:
A fost, pretutindeni, deşi nu a predominat cea sentimentală, sau poate nu am simţit-o destul de cuprinzătoare. Mi-a plăcut, dar nu am simţit totul! Am găsit şi sentimente potrivite, dar nu m-au făcut să le simt aproape pe toate!

Dialog: A fost nici prea mult, nici prea puţin şi majoritatea replicilor au prins! Ceea ce NU mi-a plăcut au fost acele virgule. Foloseşte linia de dialog, după care pui space şi continui cu replica! A prins în cea mai mare parte şi nu a fost foarte sec!

Exprimare: A fost cursivă, dar ai avut greşeli de tastare. Nu mi-a plăcut faptul că nu ai folosit ceea ce trebuia, când trebuia! Nu a fost nici săracă, dar nici foarte bogată şi ştii şi tu că se puteau îmbina mai bine figurile de stil cât şi propoziţiile în sine!

Estetică: Nimic de comentat! Ador îmbinarea paragrafelor, cât şi a dialogului!


Punctuaţie: Ai ceva virgule ce-i drept omise, dar, din câte am văzut, nu sunt atât de grave, observându-se mai greu! Stai destul de bine la acest capitol!

Ţin să menţionez! Mi-a plăcut cum ai conturat ficul în sine, cât şi ideea! Felicitări pentru acest one shot!
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Rise or Fall   

Sus In jos
 
Rise or Fall
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Midnight Delight :: Creaţiile voastre :: One-Shots :: One-Shots finalizate-
Mergi direct la: